de Anișoara Laura Mustețiu
Cuvintele sunt atât de importante. Uneori sunt fluturi care ne poartă visele, alteori sunt scoici care conţin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie înviorătoare în lumea din jurul nostru. Toate se pot întruchipa în poezii de dor.
Poeziile au fost întotdeauna un mod de exprimare a sentimentelor și de evadare din cotidian. Citind poezii, putem călători în lumi noi, putem simți emoții intense și putem descoperi noi perspective asupra vieții. Studiile arată că lectura poeziilor perfecționează capacitatea de concentrare și reduce stresul.
ÎN LUMEA NOASTRĂ
În lumea noastră visele erau ca râurile,
clipocind diafan pe pietrișul maroniu,
erau mai enigmatice decât pădurile,
unde ne lăsam urmele trăirilor, târziu.
Dorind să ne gustăm tainic iubirea,
am găsit un loc ferit de un vânt cotidian,
unde cerul ne scălda galeș privirea,
sub mângâierea valurilor tandre din ocean.
Mi-ai făcut o coroană din flori purpurii,
și în izvorul unui sărut magic ne scăldam,
iubirea noastră era caldă, cu fiori argintii,
viața cu tine era tandră, era un balsam.
Apoi am construit un castel mare de nisip,
dar știam că va fi spulberat imediat de vânt,
scoicile ne ascundeau speranțele de pe chip,
susurând pe nisipuri, suspinând pe pământ.
Eram o dorință ferventă în făgăduințe,
feerice, seducătoare, ireale și dulci,
și mi-ai cioplit fericirea din credințe,
sculptându-mi inima pe răvășitele stânci.
Voiam să rămân acolo pe vecie,
dar viața nu e dreaptă precum pare,
căci răsăritul ne-a spulberat cu furie,
visele noastre dulci, fără scăpare.
Când pășești pe porțile inimii, trăirile te atrag într-o ploaie caldă de senzații care reînvigorează spiritul. Apoi acele trăiri te ademensc să scrii, pentru a lăsa lacrimilor absorbite acolo, picaturile divine ale trăirilor, să umezească cuvintele. Din clipocitul trăirilor, sursură genealogia emoțiilor, formând izvoare calde de afecțiune ce se revarsă în muze lirice. Le-am întâmpinat cu bucurie, așternându-le în versuri.
UN VIS INOCENT
Într-o zi m-ai așteptat cu nerăbdare,
pe strada prăfuită, în fața școlii noastre,
iar eu am alergat ca o nebună, cu ardoare
să te îmbrățișez în fața porții albastre.
Apoi am pornit înfiorați de vise calde,
pe o cărare presărată cu mii de stele,
un izvor radiant cu lumini de smaralde,
pâlpâind scânteiam ca două candele.
Printre miliarde de fiori am suspinat încet,
iar calea noastră a devenit o inimă umană,
plină cu flăcări de iubire, cu un vis inocent,
o cale divină împodobită de-o artă filigrană.
Din adâncul cerului chicoteli de îngeri se lăsau
ca fulgii de nea peste fețele noastre fragede,
căci adâncimea iubirii noastre ei o știau,
era un ocean fulminant cu valuri tainice.
Când m-ai sărutat prin pulberea de vise,
luna se oprise să ne sfințească c-o privire,
și o nouă stea în splendoare se oglindise,
pe care noi am numit-o în taină, Iubire.
Ai zâmbit atât de dulce și m-am ridicat ușor
pe vârful picioarelor, să-ți mai fur un sărut,
în speranța că sufletul meu jinduitor,
se va hrăni cu el la infinit, în absolut.
Poezii din cartea UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI – Anișoara Laura Mustețiu
