Cum ne Modelează Suferința Dezvoltarea Personală
Suferința este inevitabilă. Însă modul în care o privim, o interpretăm și o înțelegem determină câtă influență va avea asupra noastră. Ne sperie? Încercăm să fugim de ea, să o evităm? Sau o întâmpinăm cu demnitate, cu curaj, hotărâți să o înfruntăm? O privim ca pe un adversar sau îi spunem „Bine ai venit! Cum pot să te ajut?”
Îmi revine adesea în minte unul dintre citatele mele favorite:
„În mijlocul iernii am descoperit în mine o vară invincibilă.” — Albert Camus.
Acest citat reflectă felul în care aleg să privesc experiențele vieții. Când situațiile vieții îmi aduc în cale suferință, am învățat să o întâmpin cu blândețe. O ascult, o îmbrățișez, încerc să o alin cu gânduri calde și înțelepte. Uneori, se liniștește. Atunci mă scutur de povara durerii și încep să reflect. Ce am învățat din această experiență? Ce pot îmbunătăți? Ce îmi lipsește și cum pot umple acele goluri?
Dar alteori, când suferința nu mă ascultă și devine apăsătoare, îmi schimb abordarea. O dojenesc. Oricare motive ar avea, nu are dreptul să mă copleșească, să mă doboare. Mă iubesc îndeajuns încât să nu-i permit să mă controleze, să fie mai puternică decât mine. În acele situații devin un fel de părinte pentru mine însămi. Îmi protejez ființa, îmi protejez copilul interior.
În trecut, trăiam suferința în tăcere. Atunci când apărea, mă copleșea. Iar eu stăteam cuminte, până când trecea. Uneori, când nu mai puteam rezista, mă duceam să alerg în pădure. Acolo, dădeam frâu lacrimilor. Câteodată, lăsam un strigăt de durere. Apoi, totul se liniștea. Dar am fost și norocoasă, căci întotdeauna a existat în mine un mic miracol, împletit din iubire de sine, de o dorință aprigă de a mă înălța, de a regăsi pace și armonie. Acel ceva care mă făcea să mă ridic, să fac orice, să fie din nou bine. În acele momente, căutam înfometată o nouă carte de psihologie, filosofie sau de dezvoltare personală. Mă hrăneam din știința lor. Și sufletul mi se umplea cu speranțe, cu o proaspătă energie. Mă duceam la antrenament. Mergeam să dansez. Muzica mă regenera, îmi amintea de momentele fericite, de succes. Și așa, norii suferinței treceau agale, unul după altul, lăsând loc seninătății să-mi inunde din nou interiorul cu pace și armonie.
Astăzi, întâmpin suferința altfel. Cu mai multă înțelepciune. O privesc diferit, ca o oportunitate . Noua mea convingere este că Suferința ne înalță. Poate că acest fapt a existat dintotdeauna, dar ceea ce mă entuziasmează este că l-am descoperit singură, din experiențele vieții. O învățătură dobândită din propria trăire are un impact mai profund decât una citită într-o carte.
Dar cum ne înalță suferința?
Atunci când suntem doborâți, când inima plânge și trupul suferă, lipsit de putere, ceva în noi— iubirea de sine—ne determină să ne ridicăm. Cred însă că nu doar iubirea ne înalță, ci și suferința. Când ieșim din flăcările durerii, ceva în noi devine mai bun, mai înțelept. Sufletul se umple cu mai multă bunătate, mintea e mai înțelegătoare, mai recunoscătoare, inima simte mai multă compasiune. Este o înălțare spirituală. O nouă lumină ne încălzește interiorul, precum razele de soare după furtună. Natura devine mai proaspătă, mai vie, mai frumoasă. Așa și noi, ne deschidem percepțiile. Surâsul devine mai intens, recunoștința mai adâncă, bucuria mai lungă.
Mă minunez, cât de mult mă poate învăța Suferința despre mine însămi. Mă ajută să mă înțeleg, să mă redescopăr, să mă protejez mai mult, să mă iubesc mai mult. Mi se pare că este asemenea unui înțelept, care mă învață lecții esențiale, printre care și despre reziliență și empatie.
Dar orice recunoaștere trebuie testată. Atunci când ne confruntăm din nou cu suferința, vom vedea dacă am învățat ceva sau nu. Dacă am avut puterea să transformăm cuvintele, gândurile, intențiile, în fapte. Vedem dacă plângem mai puțin, dacă ne lăsăm doborâți mai greu, dacă ne ridicăm mai repede. Sau poate chiar, într-o zi, putem să stăm drepți și neclintiți, pașnici, cu zâmbetul pe buze, în fața unei experiențe care, în trecut, ne-ar fi adus durere.
Poate că suferința nu este ceva ce putem alunga complet din viața noastră. Inevitabil, ea va apare de-a lungul drumului, într-o formă sau alta. Dar felul în care îi răspundem este o alegere. Eu am ales să o transform în inspirație, în disciplină și în acțiune.
O modalitate profundă de a oferi sens propriei suferințe este să o transformăm într-o sursă de sprijin și inspirație pentru ceilalți. Eu am ales să valorific experiențele trăite, împărtășind povești autentice, lecții învățate și transformate în succese – fie ele mici sau mari –, pentru a aduce speranță și putere celor care au nevoie.
”Lista durerilor unei femei pare nesfârșită, atunci când nu a învățat ce este iubirea de sine, când nu este conștientă, în fiecare situație a vieții, cine este ea.” – (Între Sărut și Durere”)
Un lucru mi-a devenit clar: modul în care privesc suferința a făcut ca ea să îmi devină un prieten apropiat. De fiecare dată când apare, știu că îmi va arăta o cale nouă, îmi va aduce o învățătură valoroasă, mă va îndemna să mă ridic pe o nouă treaptă a evoluției mele.
În următorul articol, vă voi vorbi despre Suferința Creatoare.
#DezvoltarePersonala #LiteraturaEducationala #AnisoaraLauraMustetiu
Înscrie-te gratuit pentru a primi cele mai recente articole
Descoperă mai departe colecția exclusivă de povești inspiraționale—unde emoțiile, înțelepciunea și arta povestirii se împletesc pentru a lumina călătoria gândurilor.
