CUGETĂRI … Fragment din cartea ÎNTRE SĂRUT ȘI DURERE

de Anișoara Laura Mustețiu

Asfințitul roșiatic de soare se stingea agale în oceanul Pacific. Părea să-l sfințească. Își croise o cărare aurie pe valurile care, la atingerea lui, parcă se linișteau fermecate. Se contopeau într-un sărut etern între soare și apă, între cer și pământ.

Trupul femeii se lăsă cuprins de acea splendoare. Deveni moale și plăcut. Fascinată, sorbea un cocktail. Privirile îi păreau pierdute pe fâșiile auriu-roșiatice ce se întindeau în dâre lungi și subțiri peste albastrul oceanului. Și ea le absorbi în adâncimea ființei. Le simțea divinitatea.

Și parcă dorea să pătrundă în misterul acelui spectacol etern, dăruit celor opt miliarde de oameni de pe Planeta Albastră. Cercul alb, înconjurat de auriu, aproape că o orbea. Falnice, ultimele raze de soare s-au mai întins încă o dată peste măreția cerului, înainte de a fi acoperite de valurile tuciurii ale nopții. Pufuri de nori, în formă de cocoloși de lână, pluteau în fața cercului luminos, răsfirând un sens de tandrețe, echilibru și armonie.

Femeia își dorea să răpească frânturi din acel echilibru ceresc și să le păstreze pentru totdeauna, în pieptul ei străbătut de atâtea furtuni de emoții și trăiri. Nori mai mari, tot alburii, au început să se scurgă agale pe bolta cerească. Cu ei au apărut și câțiva pescăruși înfometați… săgetau cu țipete crude tăcerea. Se zbăteau în cercuri amețitoare prin aerul cald, apoi se lăsau lin, atingând cu aripile spuma valurilor.

Mărgeluțele de apă le picurau de pe aripi, se rostogoleau în aer și cădeau înapoi, în imensitatea oceanului. Femeia absorbi cu paiul ultimele picături de Aperol Spritz din paharul aproape gol. Se uită în jur. Faimoasa terasă de la Opera House devenise inundată de turiști.  Se ridică și părăsi forfota. Simți o nevoie avidă de a trăi momentele asfințitului în pace și armonie. Orașul australian cu cei cinci milioane de locuitori e copleșitor în frumusețe și în gălăgie. Dar ea cunoștea și acele locuri ascunse, binecuvântate cu liniște.

Telefonul sună scurt și strident… „Ana, când ajungi acasă?” „În curând”... răspunse cu o voce lină… Briza sărată a serii îi trezi simțurile un pic moleșite. Se opri lângă un Callistemon, un copac cu flori lungi, în formă de perie de sticlă. Crengile îi tremurau în adieri ușoare de vânt. Atinse florile cu perinițele degetelor. Aveau fire lungi de păr roșiatic, pictate pe vârfuri în galben.

Un zâmbet i se lăsă pe chip. Cald și moale. „Cât de minunate sunteți!” le șopti ușor, încântată de structura lor spectaculară. „Sunteți o creație divină pe acest pământ!”… Florile i-au răspuns în felul lor… un tremur ușor… o sclipire de roșu intens.

Ana se așeză la poalele copacului. Culoarea florilor i se lăsă în căpruiul ochilor. Avea nevoie să se hrănească din energia lor, tandră și binefăcătoare. Îi apăruseră și câteva gânduri răzlețe. Îi pluteau lin pe bolta minții. O îndemnau la reflecții, despre viață, oameni și fapte.

Se gândi la etica stoică… La acea fericire dobândită prin liniştea profundă a spiritului. „Hmmm, o stare greu de ajuns, în aceste vremuri, în care spiritele oamenilor se zbat într-un ocean de informații…”

Aspirațiile ei se îndreptau spre armonie și pace. Știa că fericirea e fermecătoare, intensă, dar e atât de scurtă… Și o poate orbi cu iluzii. Însă, armonia e altfel… mai blândă, mai fidelă.  Și are multe chipuri. Când o proteja de mărunțișurile vieții, armonia rămânea cu ea. O simțea ca pe un noian de fluturi… îi dezmierdau sufletul cu bătăi tandre de aripi. Alteori, îi apărea în interior ca o lumină… din care se despicau gânduri și trăiri suave. Sau o simțea ca un susur lin de izvor… din care îi curgea creativitatea.

Vffff… Tresări. Un stol de papagali colorați s-au lăsat pe crengile unui salcâm auriu. Bătrânul Waratah își scutură ramurile. Trilul păsăresc se afundă și mai mult în freamătul de frunze.

Își aduse aminte de Mircea Eliade, care spunea că cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru. Un  gând  anume  îi  trezi un fior. Acel fior ce o chema să-și colinde interiorul, să confrunte trecutul, prezentul, să se înalțe cu aripile sufletului spre lumi cunoscute sau încă nepătrunse. Să descopere proaspete noime. Însă, anumite întâmplări erau menite să rămână acolo, în tăcere. Pentru totdeauna. Și era mai bine așa. Acolo erau protejate. Inima i se răscoli în bucurie.  Îi era dor de ființa ei…

O nouă întrebare i se prelinse pe bolta minții…

„Cine ești tu, femeie din mine? Cine ești tu, femeie sculptată pe chipul celulelor mele? Ai existat înainte de primul strigăt, înainte de a privi primul șuvoi de lumină, înainte de primul suflu de aer, înainte de primul meu gând… Apoi, când m-am născut,  te-ai contopit cu șirul existenței mele, dându-mi sens și menire…”

Se adânci și mai mult în gânduri. Își scoase pantofii din picioare. Câteva firicele de iarbă îi rămăseseră lipite de tocul lung și subțire al pantofilor. Pipăi suprafața apei cu vârfurile degetelor. Roșul aprins de pe unghii luci strident în apa rece și sărată.

Tufișurile de camelii se clătinau ușor în vântul cald. Vocea din interior îi deveni din ce în ce mai clară. A ascultat-o de mii de ori, în strigătele ei de durere, de exaltare, de fericire. O va asculta din nou.

Cândva, sunetele lor se vor transforma în lacrimi, apoi în cuvinte. Și ea le va lega într-o nouă poveste.