de Anișoara Laura Mustețiu
VISE ….
„Nu contează cât de încet mergi, atâta timp cât nu te oprești.” – Confucius
Afară începuse furtuna. Ziua își scutura înverșunată coama plină cu vânturi, învolburând aerul cu particule fine de praf. Păsările se zbăteau gălăgioase sub privirile amenințătoare ale norilor întunecați, încercând să-și mențină echilibrul.
Ana privea spectacolul naturii cu îngrijorare… „Oare ce simt inimioarele lor plăpânde? Și cât de curajoase sunt aceste păsări… înfruntă singure vrajba văzduhului!” Oftă ușor. Un fulger încărcat cu electricitate încercă să despice cerul. Doi nori uriași își izbiseră frunțile una de alta, ca doi tauri încăpățânați. Pe pământul năclăit cu apă căzu un zgomot asurzitor.
Se așeză pe pat și își acoperi picioarele cu o pătură. Privi de acolo natura, în măreție și luptă. O admira! „Ea are o logică, atunci când luptă. Altfel, decât luptele oamenilor… Oamenii din oraș se grăbesc să se ascundă în blocuri. Au devenit fragili, mai puțin curajoși. Caută încontinuu siguranță și protecție, de obicei venite din partea altora. Și dacă nu o primesc devin furioși. Sunt altfel decât păsările și natura, care stau afară și înfruntă focul soarelui, mânia furtunilor și suflul înghețat al gerului. Se vindecă singure. Se protejează singure de primejdii. ”
Coroanele de arbori, răvășite și sărace în verdeață, se clătinau într-o parte și în alta. Trunchiurile celor mai plăpânzi își înfipseră rădăcinile mai adânc în pământ, pregătiți și ei să înfrunte furtuna. O pasăre luată de vijelie străpunse văzduhul cu strigăte păsăricești. Își pierduse controlul. Se pare că viața îi atârna în mâna destinului. „Fiecare vietate pe pământ are propriile încercări…” Ana oftă din nou. Nu putea să le vadă că suferă… „Dacă aș putea să zbor, aș salva-o din ghearele vântului. Dar, poate, e mai bine să învețe și ea, ca și celelalte păsări să lupte. Să fie mai puternică. Așa cum trebuie să învăț și eu să lupt, chiar dacă mă simt uneori atât de fragilă ca și ele.”
Se mai gândi, cât de mult depind unele momente din viață de o forță exterioară, de natură, de împrejurări, de coincidențe sau de o altă ființă. O forță care are puterea să aducă trăiri extreme, de fericire sau de o sfâșietoare durere. Începuse să se împace cu soarta. Începuse să zâmbească din ce în ce mai des și chiar să viseze. Visa să facă o facultate, să aibă o viață decentă. La liceu se înțelegea mai bine cu băieții decât cu fetele. O fascinau discuțiile despre univers și despre toate misterele din lume. Îi plăcea istoria și se pregătea pentru olimpiadă. La orele de filozofie, gândurile îi erau alerte. Filosofia o instiga la reflecții și spera că prin ele ar putea găsi și remedii spirituale.
Uneori se rătăcea în lumea lui Platon, inspirată să se descopere, să-și înțeleagă puterile și slăbiciunile. Alteori, colinda în comorile lăsate de Aristotel să găsească acele răspunsuri despre fericire. Oare chiar depindea fericirea de ea? Și dacă da, cum putea să afle acel mister încă nedeslușit de omenire? Apoi se gândea că dacă ar fi fost adevărat ceea ce spunea acel filosof, viața ar fi fost prea simplă… Îl considera un vânzător de iluzii.
„Oare există acea mare, unică iubire?” Gândul începuse să-i colinde interiorul din ce în ce mai des… Zâmbea. O emoționa. Apoi fugea de el. Se ducea să privească răsărituri cu revărsări de lumină. Să-și croiască pe ele vise noi, proaspete, inocente. Își dorea să aibă aripi, să se înalțe deasupra a tot ce o trăgea în întuneric și în capcane. Singurătatea încă o mai durea. Dar nu mai era atât de greu de suportat ca și în primii ani. Când se simțea singură, se obișnuise să citească o carte. Se pierdea în lumea personajelor, trăia cu ele. Iar la sfârșit, când revenea la realitate, se simțea mai bine. Unele pasaje din cărți îi rămâneau în memorie. Îi țineau de urât. Tot din cărți descoperise că există destine mai grele decât ale ei și acest fapt o consola. Și, de fapt singurătatea era și o nouă șansă de a se cunoaște pe ea însăși mai bine. Așa cum o îndrumaseră înțelepții filosofi.
Colegii de liceu o considerau o nebunatică. Uneori îndrăzneață, plină de energie și entuziasm, alteori timidă. Seva ființei ei devenise mai curajoasă. Pașii îi erau mai apăsați, statura dreaptă, cu ochii privind înainte. Când era copilă se apăra inconștient de micile pericole. Dar în timp, începuse să fie și mai precaută, mai atentă. Căci pericolele creșteau în mod proporțional cu vârsta. Iar ea devenise feminină. Începuse să se apere de priviri îndrăznețe, dar și de priviri invidioase. La liceu, nimeni nu-i putea privi interiorul. Nimeni nu-i cunoștea lacrimile, nimeni nu-i zărise acea durere încremenită pe bolta inimii, dorul de căldura umană, frica de mâine, teama de necunoscutul care o aștepta. Îi era teamă și de vicleniile oamenilor.
Câteodată, furtunile din interior pot da naștere la o formă superioară de trăiri. De un dor aprig, de ceva anume. Zbuciumul inspiră, căci ne împinge să descoperim noi profunzimi. Iar ofranda lor poate deveni o nouă formă de iubire.
