Scrisori pentru sufletul meu – Despre rădăcini și identitate

de Anișoara Laura Mustețiu

Există în fiecare dintre noi o chemare tăcută către începuturi. Uneori o ignorăm, alteori o simțim ca un freamăt în piept, ca un dor fără nume. Scrisoarea către Sufletul meu – Despre Rădăcini este un moment de întoarcere — către rădăcinile nevăzute ale ființei, către amintirile ce ne hrănesc identitatea și dorința de regăsire.

Această scrisoare vorbește despre o comoară care ne însoțește tăcut. Este o reverență către cei care au iubit înaintea noastră, către locurile care ne-au crescut sufletul și către acea parte din noi care, chiar și în mijlocul schimbării, nu a uitat cine este.

Citește cu inima deschisă. Și poate, printre rânduri, îți vei întâlni propriile rădăcini.

O nouă scrisoare pentru sufletul meu. Despre rădăcini și identitate

Ce nu se vede, ne ține în viață

Dragul meu suflet,

Azi vreau să-ți vorbesc despre rădăcini. Despre cele invizibile, înfipte în pământ. Cele care ne străbat ființa ca niște fire de lumină în întuneric, pe care le simt prezente, în toată existența mea. Sunt rădăcinile mele, ale noastre — născute odată cu mine, din trecut, din sângele celor care au iubit înaintea mea.

Rădăcinile mele îmi aduc și astăzi mirosul fânului cosit la început de august. Și urmele de mâini ce nu se mai văd, dar care au rămas pe obrajii mei, odată alintați. Când mă întorc acasă, nu este un loc, este un timp. Un răstimp în care pământul vorbea, iar dorul nu era durere… era drum. Gândurile îmi perindă, adeseori, pe dealurile copilăriei, pe potecile care păstrează urmele pașilor părinților și bunicilor mei. Imaginar, cutreier prin curtea bunicilor și încă mai simt mirosul de pâine coaptă și lumânări arse, încă mai aud în miezul serilor cuvinte de duh, “Dumnezeu și suflet” rostite de ai mei în șoapte calde. Acolo, am auzit pentru prima dată de tine. Acolo îmi simt începutul.

Astăzi, am să-ți citesc în șoaptă despre rădăcinile noastre… acele cuvinte așternute pe hârtie cu câțiva ani în urmă.. Doar ca se ne reamintim că, uneori, trecutul trebuie să fie sărbătorit.

Pășesc pe pridvorul de lemn, atentă să nu mă împiedic. Bunicul îl meșterise odată din doi bușteni, dar unul se mișca un pic. Intru în cămăruța scăldată de lumina celor două lămpașe. Mă întâmpină un miros cald de mămăligă, cu tocăniță de pui și ciuperci proaspete aduse de bunicul de la pădure. Bunica e lângă sobă, rotește cu o lingură de lemn mâncarea din castronul de pe plită. Glasul ei mă umple cu o căldură sfântă. Căldura familiei. Mă privește cu zâmbete voalate de iubire.

Mă așez lângă bunicul meu drag. El mă așteaptă în fiecare zi. Oriunde mă aflu, în apropiere sau în depărtare, el mă așteaptă. De la el învățasem acel cuvânt numit „acasă”, un cuvânt pe care îl simțeam adânc în inimă, palpitând. Un cuvânt ce mă umplea întotdeauna cu o bucurie răscolitoare.  În seara fermecată de vară, bunicul stă pe marginea patului. Îi pun la spate perna de pânză albă, țesută de bunica. Sub perină e o carte în care sunt ascunse rugăciuni. Pun cartea cu foi îngălbenite și roase de vreme pe pervazul ferestrei, lângă lămpaș. Ochii  bunicului, de culoarea cerului, lasă din nou scântei de fericire. Așa sunt ochii lui când mă privesc, plini de seninătate. Doar uneori i se aburesc, atunci când plec la drum. De la el și de la bunica am înțeles ce e iubirea … Din privirile lor umplute cu bunătate și căldură.”

Nu ofta, Suflet drag, pentru că ei nu mai sunt… Mai bine să-i sărbătorim că au existat! Și că ei sunt rădăcinile din care ne tragem. Cele care ne hrănesc în continuare cu bunătate, căldură și iubire. Eu sunt bine. Te am pe tine. Și toate amintirile frumoase pe care le porți cu gingășie în interiorul tău. Și știu că ai grijă de ele, să nu le șteargă vântul uitării. Au rămas acolo, înfășurate în acea promisiune, nerostită, naturală, ca și o încuviințare din partea Universului: ca tot ce este prețios să dăinuie mai departe! 

Cei dragi tac acum în neființă, dar au rămas pioasele momente capturate de timp, care le poartă chipurile și iubirea. Durerea pierderii celor dragi mă face să înțeleg mai profund viața, noima ei, și cât de unic, de prețios și ireversibil este fiecare moment trăit cu ființele pe care le iubim. De aceea îți scriu astăzi, Suflet drag! Să-ți spun cât de mult te prețuiesc!

Rădăcinile mele nu izvorăsc doar din trecutul meu, ci și din tine. Din acea picătură divină din care ești format. E ca și cum din acea picătură de divin a început și călătoria mea. Tu ai fost dintotdeauna complet. Eu, în schimb, cresc și mă descopăr treptat, cu fiecare zi, cu fiecare încercare de a înțelege cine sunt. Suflet drag, simt că ești o prezență blajină, atemporală, așezată în inima lucrurilor simple. Uneori, în adâncul nopții, când tumultul zilei se stinge, închid ochii. Atunci te zăresc. Tăcut și copleșitor. Luminos, blând. Pacea pe care o emani mă poartă spre tărâmuri unde nu există granițe între suflet și vis. Acolo colindăm împreună și, dintre acele vise pictate, unele devin realitate.

Tu ești începutul liniștit din care curg cuvintele mele, și poate, chiar sfârșitul — acolo unde se încheagă sensul existenței. Azi îți scriu din iubire și recunoștință, pentru că rădăcinile mele îți poartă amprenta, iar creșterea mea este înfăptuită prin prezența ta. Fii mereu lumina care mă ademenește spre tot ce e mai bun și mai adevărat în mine!

Știi, sunt momente în care îmi simt sângele zvâcnind în vene ca o chemare tainică. Trupul mi se înalță lung, iar privirea se îndreaptă spre ceruri, căutând acolo un nou sens ce se răsfrânge din adâncuri. Atunci, un val de mândrie mă străbate ca o sărbătoare și, de fiecare dată, înțeleg din ce în ce mai mult, că în sângele meu pulsează genele lor: părinți, bunici, străbuni. O întreagă lume care trăiește mai departe prin mine.

Chiar tu mi-ai dat de înțeles că nu am fost niciodată singură. Că sunt o existență ce leagă ce a fost și ce va fi. Sunt cântecul femeilor care au frământat lacrimi de bucurie și dor în pâinea caldă, sunt poveștile bunicului care a înfruntat orice, cu curaj și încredere în Dumnezeu. Sunt rădăcini care cresc spre lumină. Și în fiecare gest pe care-l aleg, în cuvintele pe care le las să curgă, în tăcerile pe care le îmbrățișez, ei trăiesc. Iar mândria mea nu e vanitate. E recunoștință. E răspunsul meu la chemarea lor: „Fii, și du-ne mai departe.”

Și astfel, suflet drag, nu trebuie să ne simțim niciodată singuri. Amintește-ți: eu sunt arborul crescut din rădăcini — iar tu ești seva ce urcă spre stele.

Scriu aceste rânduri, așa cum în primăverile înmiresmate în culori îmi împrospătez simțurile cu flori și seninătate. În noi trăiesc toate neuitările — trăirile care au țesut dorul în ierni lungi, ochii mei care te-au căutat în momentele grele, când răspunsurile celor de lângă mine tăceau. În inima mea încă mai trăiesc atâtea vise din care încă nu au ieșit cuvinte, dar care se hrănesc din speranțe.

Suflet drag, odată mi-ai spus … ”Copila mea, nu-ți fie teamă de lacrimi! Ele te fac mai blândă. Nu fugi de liniște, căci acolo ai să mă găsești mereu!” În timp, am învățat să-ți înțeleg înțelepciunile. În venele mele au rămas poveștile de familie. Susură lin, ca un izvor. Bătaia inimii îmi spune … ”atunci când iubești, iubește cu tot ce ești. Și când rătăcești… adu-ți aminte de cuibul unde ai fost visată înainte de-a te fi născut.” Suflet drag, și tu faci parte din acel miracol care mă înflorește!

Rădăcinile nu mă țin captivă. Din contră, îmi dau avânt. Ele sunt comoara pe care o port oriunde aș fi, chiar și în țările străine unde am învățat să plâng, să lupt, să cresc. Din acele rădăcini se hrănește glasul meu, povestea mea, dorința de regăsire.

Ești tu cel care mi-a aprins gândurile și mi-a deschis percepția că rădăcinile nu sunt doar legături cu trecutul. Uneori, se transformă în aripi ce cresc din lut — din acea materie fertilă în care ce e înrădăcinat începe să se înalțe.

Mi-ai amintit că în cuvântul rostit de părinți se ascunde o întreagă istorie: o linie tainică de sânge și suflet, o vibrație ancestrală care poartă cântece, doruri și povești nerostite. Locurile străbune, cu liniștea lor de altădată, sunt izvoare spirituale care continuă să curgă în mine. Când plec, ele mă cheamă înapoi. Nu cu teama de a mă pierde, doar cu dor și cântec.

Și chiar când scriu în altă limbă, simt în mine o legătură tainică între două lumi care se recunosc și se îmbrățișează. Dar nimic nu poate fi atât de dulce și profund, ca și limba părinților și a bunicilor mei. Iar eu, am rămas ceea ce am fost dintotdeauna…

„Pahon”! Cuvântul se lasă ușor, pe zidurile sufletul meu încătușat în tainice bucurii și nenumărate tristeți. La apariția acestui cuvânt binefăcător, poarta grea și lemnoasă ce-mi ocrotește interiorul se deschide, și parcă îmi văd sufletul surâzând din adâncimi. Sunt „Anca a lui Pahon.” Așa am rămas de atunci și pe vecie … o identitate care ascunde adevăruri neșterse de vreme. Mândră, simplă, curată. Ca și salcia care s-a înrădăcinat în poveștile sătenilor, așa am rămas și eu, pentru totdeauna, fata bunicului, a lui Pahon.

Suflet iubit, tu cunoști mai bine ca mine acele rădăcini. Le-ai protejat când eram rătăcită, când mă rupeam de mine în încercarea de a fi altcineva, sau de a aparține altcuiva. Tu mi-ai șoptit că nicio furtună nu dezrădăcinează, doar regenerează visurile. Acum înțeleg în profunzime cât de mult mi-ai dăruit!

În această scrisoare, doresc din nou să îți mulțumesc. Pentru că întotdeauna mi-ai reamintit cine sunt. Pentru că m-ai umplut cu acea căldură binefăcătoare într-un timp când lumea părea să mă uite. Tu ești parfumul și culorile armoniei din mine. Din tine înfloresc.

Cu veșnică iubire,

Laura