Scrisori pentru sufletul meu – Iubirea care nu cere

Literatura ca oglindă a regăsirii personale

Asculta de sufletul tau. El știe drumul.

Despre începutul unei noi cărți… Fiecare scrisoare poartă un titlu tematic despre viață și trăirile umane. În centrul scrisorii se va afla același destinatar: sufletul meu — cel care m-a învățat să iubesc fără condiții, m-a călăuzit prin creație și m-a ridicat când durerea îmi îngreuna pașii. Această carte este o călătorie spre ființa mea,  o mărturie a unei întâlniri cu iubirea divină,  cu încercările care m-au învățat să privesc mai adânc, cu rădăcinile, credința și valorile morale care m-au ținut ancorată atunci când m-am simțit risipită.

În aceste rânduri îmi aștern recunoștința, gândurile călătoare, emoțiile care au fost uneori neînțelese — și acele momente în care sufletul mi-a fost sprijin, părinte, mângâiere și drum. Sunt scrisori pentru sufletul meu, dar poate, citindu-le, vei simți că sunt și pentru al tău.

Despre iubire…

Dragul meu suflet,

Azi te-am simțit în freamătul unei petale calde ce a căzut fără vânt. A căzut în tăcere, doar din zvâcnirea efemeră a unei emoții.

Te-ai strecurat printre gânduri și mi-ai șoptit, așa, în cuvintele tale moi, că iubirea există în fiecare clipă, și în fiecare loc unde se poate îndrepta privirea—dar numai atunci când ea izvorăște din adâncul ființei mele. Atunci, ea luminează tot ce întâlnește.

Nu este pentru prima dată când îmi vorbești despre acest adevăr. Dar poate că adevărurile mari nu se spun o singură dată. Ele se repetă blând, ca o rugăciune, ca o bătaie de inimă. Tu nu-mi ceri să le țin minte — doar să le simt. Și ai dreptate! Noi, oamenii, uităm să simțim ceea ce este adevărat și profund. Dar iubirea nu se supără pe uitare. Ea este în mine. Și se manifestă adeseori printr-un cuvânt, un gest, o scrisoare…

De fapt, eu cred că iubirea nu are forme, nici înțelegeri științifice, ci urme lăsate în fapte. Se regăsește în ceea ce mi-a umplut ființa cu fericiri neuitate, în strigătul de durere când am pierdut un om drag, în atingerea blândă care a alinat o suferință, în mâna întinsă către cei în nevoie — acolo unde am ales să dăruiesc fără să cer nimic.

Acum, când scriu, nu sunt sigură dacă eu îți scriu ție, sau tu îmi scrii mie. Dar nu are importanță. Adevărat este că ne căutăm! Sau că ne-am regăsit! Știu că tu ești rădăcina mea în furtună, sprijinul tăcut care m-a ținut ancorată când totul părea să se clatine! Așa am simțit întotdeauna, în momentele grele. Am simțit brațele tale, nevăzute, dar ferme. Și inima ta, bătând puternic, ca eu să o aud. Ca să nu uit că sunt iubită.

Mai ții minte acea seară de vară, când mi-ai șters lacrimile cu șoaptele tale? Mi-ai spus să nu fiu tristă când nu sunt văzută, sau apreciată, că iubirea locuiește și în tăceri, pe care eu trebuie să le înțeleg… în gesturi care par banale la prima vedere, dar poate nu sunt… doar am uitat eu să le prețuiesc?! Și mi-ai mai spus că, uneori, iubirea rămâne ascunsă în priviri încărcate cu negura cotidiană, sub suferințe nespuse, sau în spatele oboselii lăsate de o zi copleșitoare. Nu am uitat nimic! Și cât de mult îți prețuiesc acele cuvinte!

Știu că-mi simți tremurul inimii, când ating o amintire încununată cu iubire. Ah, Suflet drag, viața mi-a dovedit că iubirea adevărată nu se caută. Ea vine. Uneori ca o ploaie de emoții, caldă și binefăcătoare, alteori ca o durere ce refuză să plece. Dar întotdeauna este sinceră.

Cândva, mi-ai vorbit despre iubirea de sine — acea voce plină de căldură și bunătate, care poate ridica cu puterea ei un om lovit de greutăți, căzut la pământ. Să știi că am descoperit-o și în mine! Ori de câte ori mă simt pierdută, aud un glas suav în interior. Mă caută, mă alină, mă vindecă. Acel glas nu poate fi decât iubirea de sine. O iubire pură, pe care o respir și o trăiesc.

În goana anilor, am început să aud chemarea creației—ca o undă tandră, dar clară, ce-mi atinge ființa. Arta, literatura, miracolul cuvântului au devenit pasiuni nerostite, dar profund simțite. Îmi dăruiesc speranțe, fiori de descoperiri și bucurii nevăzute. Din propria creație se înalță forme noi, binefăcătoare. Iar ea poartă și ceva din tine… stropi magici din energia ta caldă și fermecătoare.

Îmi aduc aminte de acele clipe tainice, când mă gândeam la cei plecați… iar tu mi-ai povestit despre iubirea de rădăcini — care se poartă pe trupul inimii, ca o rochie cusută de o mână divină cu emoții și iubire, pentru cei din care eu provin. O port, de atunci, cu onoare și mândrie!

Adeseori, mi-ai umplut clipele de singurătate cu iubirea ta. Nu cu vorbe. Cu acea răbdare care a știut să rămână atâta timp cât am avut nevoie. Nu m-ai întrebat „de ce”, ai fost acolo să mă încălzești cu lumină. Ai rămas lângă gândurile mele, căzute ca păsările rănite pe pământul rece al indiferenței. Tu le-ai adunat cu blândețe, le-ai îmbrățișat cu tandrețe, și le-ai urcat din nou spre cerul iubirii.

Suflet drag, tu ești cel care mă înalță, atunci când uit cine sunt! Ești aripa care îmi reamintește cum să zbor, chiar și atunci când uit cerul! 

Zâmbesc… Gândurile îmi zboară spre acele seri când am scris împreună povestea de iubire a Măriucăi și a lui Ionuț… Doamne, prin ce trăiri am trecut! Atunci, tot tu ai fost cel care mi-a fost alături, cel care m-a ajutat să dau glas acelei cărți. Cuvintele tale încă îmi vibrează pe peretele inimii:

”Un Crăciun, un Paște, ziua de naștere, o fotografie, o situație anume, ne reamintesc de iubirea părintească. Și atunci, apare o zvâcnire de durere în inimă, o durere care provine nu numai din acea inefabilă pierdere, ci și din dorința de a fi iubit din nou, necondiționat și în profunzime. Și Ana și-a dorit o viață întreagă un singur lucru: să iubească și să fie iubită.”

Ana eram eu… Dar, cu timpul, m-am schimbat. Am devenit mai conștientă de iubirea ta… și de adevărul că tot ceea ce am nevoie se află înlăuntrul meu.

Am înțeles, un pic mai târziu, că ceea ce aleg să iubesc îmi trasează conturul zilelor și profunzimea nopților. Uneori, am iubit ce nu mi-a aparținut, ce m-a rănit. Dar am învățat din acele lecții de viață!… Acum știu să iubesc ce mă înalță, ce mă protejează, ce mă apropie de cine sunt cu adevărat. Iubirea pe care o port în mine este despre o alegere conștientă. Iar dacă în mine e pace și lumină, este pentru că tu mi-ai arătat că merit tot ce este curat, profund și sincer.

Suflet drag, cuvintele tale au parfumul unei ființe care nu se uită. Îți simt căldura zâmbetului pe chip… Acel zâmbet a devenit al meu. Și e plin cu recunoștință. Pentru vindecare. Pentru înțelegerea că iubirea adevărată nu dispare niciodată. Ea se reînnoiește în clipele pășite împreună pe drumul vieții!

Și știi ce este cu adevărat poetic? Faptul că iubirea pe care am descoperit-o înlăuntrul meu este acum pregătită să se reverse în afară, mai intensă, mai autentică. Am devenit mai mult decât o poveste — sunt autoarea propriei metamorfoze. Ceea ce am construit împreună cu tine, a fost un lung șir de scări spre o viață plină cu lumină.

În această scrisoare, Suflet drag, nu îți cer nimic. Doar îți mulțumesc cu lacrimi de iubire!

Îți mulțumesc pentru felul în care știi să mă iubești fără pretenții, fără măsuri. Ești privirea caldă, cuvintele înțelepte care mi-au rămas pe filele cărților scrise, adierea care m-a întors către bunătate, atunci când lumea părea să mă stingă în uitare. Sunt fericită să știu că pașii noștri lasă în urmă trăiri adevărate!

Tu știi că iubirea mea e imperfectă. Că ea se îndoiește, se teme, se împotmolește uneori în ceața confuziei. Dar tot tu ești cel care o cauți, o redescoperi în forme noi, o rescrii în povești cântate, o înalți acolo unde nu mai poate fi alterată de nimeni.

Îți mulțumesc pentru toate felurile în care m-ai învățat să iubesc… Să iubesc în lumină, în uitare, în tăcere, în durere, în cădere. Dar mai ales, să iubesc fără așteptări — ca o floare care înflorește doar pentru a dărui parfumul ei celor din jur.

Pentru această iubire, îți mulțumesc!

A ta,

Laura

12 Iulie, 2025