Scrisori pentru sufletul meu- Despre Iubirea care nu cere

O colecție de reflecții personale

Literatura ca oglindă a regăsirii personale

Asculta de sufletul tau. El știe drumul.

Fiecare scrisoare va purta un titlu tematic, dar în centrul ei se va afla același destinatar: sufletul meu, o regăsire personală — cel care m-a învățat să iubesc fără condiții, m-a călăuzit prin creație, m-a întors către rădăcini și m-a ridicat când durerea îmi îngreuna pașii. Această colecție de scrisori este doar un jurnal interior, o călătorie către sufletul meu. Fiecare scrisoare va fi o mărturie a unei întâlniri: cu iubirea care m-a învățat să dăruiesc fără condiții, cu durerea care m-a învățat să privesc mai adânc, cu rădăcinile care m-au ținut ancorată atunci când m-am simțit risipită.

În aceste rânduri îmi aștern recunoștința, gândurile călătoare, emoțiile care au fost uneori neînțelese — și acele momente în care sufletul mi-a fost sprijin, părinte, mângâiere și drum. Sunt scrisori pentru sufletul meu, dar poate, citindu-le, vei simți că sunt și pentru al tău.

Prima scrisoare

Despre iubire…

Dragul meu suflet,

Azi te-am simțit în freamătul unei petale calde ce a căzut fără vânt. A căzut în tăcere, doar din zvâcnirea efemeră a unei emoții.

Te-ai strecurat printre gânduri și mi-ai șoptit, așa, în cuvintele tale moi, că iubirea există în fiecare clipă și în fiecare loc unde se poate îndrepta privirea—dar numai atunci când ea izvorăște din adâncul ființei mele. Ea luminează tot ce întâlnește.

Mi-ai amintit că iubirea nu are forme, nici înțelegeri științifice, ci urme lăsate în fapte. Se regăsește în faptele care mi-au umplut ființa cu fericiri neuitate, în strigătul de durere când am pierdut un om drag, în atingerea blândă care a alinat o suferință, în mâna întinsă către cei în nevoie — acolo unde am ales să dăruiesc fără să cer nimic.

Acum, când scriu, nu sunt sigură dacă eu îți scriu ție, sau tu îmi scrii mie. Dar nu are importanță. Adevărat este că ne căutăm. Sau că ne-am regăsit. 

Mai ții minte acea seară de vară, când mi-ai șters lacrimile cu șoaptele tale? Mi-ai spus să nu fiu tristă, căci iubirea locuiește și în tăceri, pe care eu trebuie să le înțeleg … în gesturi care par banale la prima vedere, dar poate nu sunt… doar am uitat eu să le prețuiesc?!  Și mi-ai mai spus că iubirea rămâne ascunsă uneori în priviri încărcate cu negura cotidiană, sub suferințe nespuse, sau în spatele oboselii lăsate de o zi copleșitoare. Nu am uitat nimic! Și cât de mult îți prețuiesc acele cuvinte!

Tu, suflet care tremuri în trăiri când ating o amintire, ești cel care mi-a șoptit că iubirea adevărată nu se caută. Ea vine. Uneori ca o ploaie de emoții, caldă și binefăcătoare, alteori ca o durere ce refuză să plece. Dar întotdeauna este sinceră.

Mi-ai vorbit despre iubirea de sine, ce vibrează în mine ca o undă sonoră, nevăzută – cea care mă ridică atunci când sunt căzută în văile încercărilor. Și ai dreptate. Îi aud glasul suav, ori de câte ori mă simt pierdută. Mă caută, mă alină, mă vindecă. Această iubire nu se cântărește — se respiră. 

Tot de la tine am aflat despre iubirea de creație. Ea îmi dă speranțe, fiori de descoperiri și bucurii nevăzute. Din ea se nasc atâtea forme spirituale, binefăcătoare mie și celor care le primesc. Am creat prin tine, absorbind stropi magici din energia ta caldă și binefăcătoare. Iar tu mi-ai luminat drumul.

Îmi aduc aminte și de acele clipe tainice, când mă gândeam la cei plecați… iar tu mi-ai povestit despre iubirea de rădăcini — care se poartă pe trupul inimii, ca o rochie cusută de o mână divină, cu emoții și iubire pentru cei din care eu provin. O port, de atunci, cu onoare și mândrie. 

Mi-ai umplut clipele de singurătate cu iubirea ta — nu cu vorbe, ci cu răbdarea aceea care a știut să rămână. Nu m-ai întrebat „de ce”, ci doar ai fost acolo, să mă încălzești cu lumină. Ai rămas lângă gândurile mele, căzute ca păsările rănite pe pământul rece al indiferenței. Tu le-ai adunat cu blândețe, le-ai îmbrățișat în lumină și le-ai urcat din nou spre cerul iubirii. Tu ești înălțarea mea, când uit cine sunt.

În această scrisoare nu îți cer nimic. Doar îți mulțumesc.

Îți mulțumesc pentru felul în care știi să mă iubești fără pretenții, fără măsuri. Ești privirea caldă, cuvintele înțelepte care mi-au rămas pe filele cărților scrise, adierea care m-a întors către bunătate, când lumea părea să mă stingă în uitare. Ești rădăcina mea în furtună, și aripa care m-a învățat să zbor din nou.

Tu știi că iubirea mea e imperfectă. Că ea se îndoiește, se teme, se împotmolește uneori în ceața confuziei. Dar tot tu ești cel care o cauți, o redescoperi în forme noi, o rescrii în povești cântate de suflet, o înalți acolo unde nu mai poate fi alterată de nimeni.

Îți mulțumesc pentru toate felurile în care m-ai învățat să iubesc… Să iubesc în lumină, în uitare, în tăcere, în durere, în cădere. Dar mai ales, să iubesc fără așteptări — ca o floare care înflorește doar pentru a dărui parfumul ei celor din jur.

Pentru această iubire, îți mulțumesc.

A ta,

Laura