VIAȚA TRĂITĂ PRIN SINE – Anișoara Laura Mustețiu

Dimineața a început cu editarea cărții Uitată printre străini, un manuscris de trei sute de pagini care poartă în el o parte adâncă din mine, o parte care se dezvăluie doar atunci când o privesc cu răbdare și sinceritate. Am deschis manuscrisul cu dorința de a avansa, de a ordona, de a așeza sensurile în locul lor firesc, convinsă că voi parcurge multe pagini.

Pe măsură ce am început să citesc, o liniște caldă s-a așezat peste grabă, iar în acea liniște am simțit cum povestea îmi cere să o ascult cu totul, să nu trec peste nuanțe, să nu strivesc fragilitatea dintre rânduri.

Așa am pășit din nou în miracolul discret al creației, un spațiu în care timpul se lungește și lumea capătă profunzimi nebănuite, un spațiu în care pot cutreiera nestingherită oriunde mă poartă imaginația — pe pământ sau în ceruri, pe piscuri de munți învăluiți în lumină, printre petale atinse de rouă, prin fire de iarbă care respiră odată cu vântul, sau în adâncurile misterioase ale sufletului uman, acolo unde totul se transformă.

Scrisul m-a condus într-un loc în care sensurile se așază singure, când le lași spațiu să se nască.

Atunci, editarea nu mai este doar corectură — devine pictură. Adaug metafore, adaug emoții vii, adaug profunzime. Nu contează câte pagini editez, contează cât de mult trăiesc în fiecare paragraf. Chiar și unul singur poate deveni o experiență completă.

Învăț să rezist impulsului vechi de a grăbi, învăț să fiu mai prezentă, să mă contopesc și mai mult cu ceea ce creez.

La prânz am intrat în emisie la Radio ProDiaspora, cu tema autonomiei emoționale — o temă născută din experiențe recente, din acele momente în care lumea din afară încearcă să atingă sau să tulbure echilibrul interior, iar tu simți cum trebuie să-ți strângi lumina în palmă și să o protejezi. Am vorbit despre felul în care rămân în mine, despre alegerea de a nu fi trasă în afara centrului meu, despre acea pace care se construiește în timp, strat cu strat, până devine un spațiu în care nimeni nu mai poate intra fără permisiune. Pe măsură ce vorbeam, am simțit cum se conturează o înțelegere mai adâncă: rolul meu în conversații. Nu intru la întâmplare, nu mă arunc în orice schimb de replici, nu mă las purtată de impulsul celuilalt. Aleg tonul, prezența, aleg direcția în care se deschide dialogul. Și, în această alegere, descopăr ceva esențial — pot fi cea care aduce calm, cea care aduce lumină, cea care deschide o ușă spre un spațiu mai blând, mai limpede, mai adevărat.
Uneori, asta înseamnă să respir înainte de a răspunde. Alteori, să las o tăcere să așeze lucrurile.
Alteori, să spun un singur cuvânt care schimbă întreaga vibrație a discuției.

E o formă de responsabilitate interioară, dar și o formă de libertate. Libertatea de a nu fi absorbită de haosul altora. Libertatea de a rămâne în lumină, chiar și atunci când în jur se agită umbre.

Seara a venit cu oboseală, apoi cu un nou val de energie. Am descoperit întâmplător cartea ”Agonie și Extaz” de Irving Stone, despre viața lui Michelangelo. Am savurat din plin lectura!

Astăzi, privind ziua de ieri, îmi dau seama că și atunci când pornești cu o intenție clară, ziua aduce cu ea alte straturi, alte daruri, alte lecții. Viața nu curge liniar, viața curge bogat. Îți pune în palmă daruri pe care nu le-ai cerut, lecții pe care nu le-ai anticipat, întâlniri care schimbă direcția vântului. Uneori, ceea ce părea o simplă dimineață devine o hartă secretă: un cuvânt care te atinge, o privire care te oprește, o tăcere care te învață mai mult decât o mie de explicații.

Viața curge în ramificații, în răsuciri, în lumini care se aprind și se sting. Curge bogat, ca un râu care știe drumul chiar și atunci când tu nu-l vezi. Și poate tocmai în această bogăție stă miracolul: că nu trebuie să controlăm totul, doar să rămânem deschiși. Să primim, să lăsăm ziua să ne surprindă, să lăsăm viața să ne modeleze în timp ce noi o trăim.