Când Mintea Caută o Garanție

de Anișoara Laura Mustetiu

Curajul de a lăsa lucrurile neexplicate

O conversație încărcată emoțional poate dura zece minute și ne poate ocupa următoarele trei zile.

Celălalt a plecat. Continuăm să-i răspundem. Găsim cuvintele potrivite sub duș, ne apărăm punctului de vedere în timp ce conducem, ne amintim o privire exact când stingem lumina. Câteva clipe înainte de a adormi, chemăm înapoi, încă o dată, întregul episod.

Ce căutăm de fiecare dată când ne întoarcem? O explicație? O apărare mai bună? O dovadă că n-am greșit cu nimic?

Uneori, ceea ce căutăm într-un răspuns este însăși permisiunea de a fi în pace.

Imaginați-vă o seară obișnuită… Ceaiul aburește pe masă. Un mesaj pe telefon, citit de câteva ori. Aceleași cuvinte, aceeași punctuație. Nimic nou nu s-a ivit. Totuși, înțelesul lui pare să se schimbe odată cu neliniștea celui care l-a citit. Un răspuns scurt devine semn de răceală. O tăcere capătă greutate. Dintr-o dată, spațiul dintre două fraze ascunde o poveste întreagă despre ce crede celălalt despre noi.

Un deget plutește deasupra ecranului. Să întreb? Să explic? Să mă retrag?

Tributul vigilenței

Vigilența ne poate costa chiar acea pace pe care încearcă să o protejeze.

Ceaiul se răcește în timp ce încercăm să smulgem o urmă de certitudine dintr-o mână de cuvinte. În asemenea momente, mă întreb cât de des ne folosim gândirea înainte să-i cerem vieții încă o garanție.

Dacă înțeleg exact ce s-a întâmplat, poate voi evita să fiu rănită din nou. Dacă găsesc răspunsul perfect, poate voi fi înțeleasă. Dacă anticipez fiecare reacție, poate nu voi mai fi luată prin surprindere.

Ce încercăm să salvăm întorcându-ne acolo, iar și iar?

Este ceva profund uman în această tânjire. Avem nevoie să aparținem, să fim tratați cu blândețe, să știm că legăturile noastre pot sta în picioare în fața unei neînțelegeri. Dar mintea continuă să scormonească, chiar și atunci când nu mai e nimic nou de descoperit. Începe să urzească povești. Fiecare întoarcere aduce aceeași întrebare și o fărâmă în plus de epuizare.

În modelul Sistemelor de Familie Interne, dr. Richard Schwartz vorbește despre acele părți protectoare care încearcă să ne ferească de suferință. Privită prin această lentilă, pornirea de a analiza la nesfârșit poate fi întâmpinată cu o întrebare mai blândă: „De ce te temi că s-ar întâmpla dacă ne-am opri acum?” Aceasta oferă un mod de a înțelege ruminația, nu o explicație universală pentru ea.

Ce știm despre micile gesturi care ne pot liniști?

Cercetările vin în sprijinul unor practici aparent simple: exerciții de respirație, meditație, așezarea gândurilor pe foaie. Constatările nu ne garantează că o mână pusă pe piept sau o pagină scrisă vor potoli orice frământare. Îmi oferă însă un motiv să plec urechea la aceste gesturi, fără să le cer să facă minuni.

Capcana lucrurilor lăsate la jumătate

Putem lăsa ceva neexplicat…

Nevoia de a înțelege totul poate face ca odihna să pară o iresponsabilitate. A rămas o conversație de lămurit, o reacție de înțeles, o decizie de reanalizat. Începem să tratăm orice incertitudine ca pe o treabă neterminată, de parcă dacă am avea întotdeauna certitudine ar echivala cu lipsa de grijă. Și totuși, grija nu ne dă întotdeauna puterea de a îndrepta lucrurile. Unele răspunsuri aparțin altora… altele se limpezesc abia odată cu trecerea timpului.

Schimbarea poate începe atunci când încetez să-mi mai leg liniștea de răspunsul pe care sper să-l aud. Ceva poate rămâne nerezolvat, iar eu îmi pot vedea în continuare de seară. Mă pot întoarce mâine la o discuție care merită dusă mai departe. Pot recunoaște că, pentru moment, nu mai am ce afla.

Îmi așez palma pe piept și o las acolo preț de câteva clipe, fără să aștept vreun rezultat fulgerător. Chem în minte lumina care mă ocrotește și încerc să-mi îngădui ceea ce i-aș îngădui cuiva drag: să mă simt confuză sau tristă fără a fi certată pentru asta.

Alteori, deschid caietul. Aștern pe hârtie ce s-a întâmplat, apoi îmi adresez o întrebare: „De ce mă tem?”

Întrebarea aceasta poate coborî mai adânc în scris. Sub un mesaj scurt, s-ar putea să dau la iveală spaima că nu mai contez. Sub ceva ce am acceptat prea iute, dorința de a nu dezamăgi. Acolo, pot începe să răspund cu mai multă onestitate.

Iar înainte de următorul meu „da”, îmi pot oferi o secundă de răgaz. Am timp? Am energie? Îmi doresc cu adevărat? Câteva clipe în care propriile mele nevoi sunt lăsate să intre în conversație.

Întoarcerea la căldura prezentului

O seară mai liniștită poate fi primul semn că ceva se schimbă. Un rezultat cu putință, mărunt, aproape nevăzut pentru ceilalți. Telefonul rămâne neatins pe masă, iar un răspuns mai poate aștepta până dimineață. O pagină se încheie cu o decizie limpede sau cu o recunoaștere sinceră că, pentru moment, nu știu.

Gândul s-ar putea întoarce. Îl bag în seamă și mă întorc, încă o dată, la ceea ce făceam.

Aș măsura progresul și prin timpul redobândit… o cină savurată pe îndelete, câteva pagini citite cu atenție, o plimbare în care le dau binețe florilor și copacilor de la marginea drumului. Această viață obișnuită, care ne stă tot timpul la dispoziție, chiar și atunci când ceva ne apasă sufletul.

Încep să-mi recapăt pacea atunci când accept că până și întrebările care contează pentru mine s-ar putea să rămână fără răspuns.

Unele conversații vor rămâne neterminate. Unii oameni nu vor explica niciodată ce-au vrut să spună.

Pot lăsa întrebarea deschisă până mâine.

În seara aceasta, aș vrea să-mi beau ceaiul cât încă mai e cald.

Anișoara Laura Mustețiu este o scriitoare română, născută în Timișoara, a trăit 24 de ani în Germania și este stabilită din anul 2014 în Sydney. Scrie proză inspirată din întâmplări reale, romane de dragoste și de reflecție despre identitate, reziliență, dezvoltare personală și sensul vieții. Cu lucrări publicate în limba română, engleză, italiană și germană, îmbină literatura cu reflecții inspirate din psihologie, neuroștiință și filozofie. În calitate de scriitoare, editor‑șef al revistei Emoții și Lumină, redactor de radio, fondatoare a Clubului Româno‑Australian de Carte și participantă activă, pe scenă, la evenimentele culturale româno‑australiene din ultimii zece ani, contribuie la promovarea literaturii române pe plan internațional și la consolidarea dialogului intercultural. Cărțile ei, publicate în patru limbi, sunt disponibile în unele dintre cele mai prestigioase librării din lume — precum Harvard Book Store, Barnes & Noble sau librăria regală Hatchards din Londra — și pot fi găsite în majoritatea marilor orașe internaționale.

CEA MAI NOUA CARTE

UITATĂ PRINTRE STRĂINI