Lumina pe care am imaginat-o. Lumina pe care știința a descoperit-o în celulele noastre – Anișoara Laura Mustețiu

O reflecție personală despre meditație, corp, conștiință și misterul luminii din organismele vii

De mulți ani, sportul nu înseamnă pentru mine numai mișcare. În timpul alergării sau al antrenamentelor lungi, am practicat aproape instinctiv o formă personală de meditație. Nu am învățat-o dintr-un manual și nici nu am încercat să-i găsesc, la început, o explicație științifică. Pur și simplu am descoperit că imaginația mă poate ajuta să trec altfel prin efort.

În mijlocul alergării, când corpul începe să devină greu și respirația îmi amintește de fiecare kilometru parcurs, îmi mut atenția spre interior, îmi imaginez lumină. O văd pătrunzând în corp odată cu respirația. O las să coboare de-a lungul coloanei vertebrale, să treacă prin abdomen, prin stomac, prin piept, prin umeri și prin picioarele obosite. Uneori este albă, alteori aurie. Îmi imaginez că relaxează, curăță, eliberează tensiunea și face corpul mai ușor. Știu că imaginea este creată de mintea mea, totuși, experiența pe care o produce este reală. Uneori, după câteva minute, percepția efortului se schimbă. Corpul pare mai ușor, tensiunea se diminuează, atenția nu mai rămâne captivă în oboseală. Alergarea capătă un alt ritm interior.

Multă vreme nu m-am întrebat ce se întâmplă în acele momente. Lumina era pentru mine doar un limbaj al imaginației. Până când am început să citesc mai mult pe această temă.

Când imaginația întâlnește neuroștiința

Știința nu poate spune că lumina pe care mi-o imaginez pătrunde literalmente în țesuturile mele și le vindecă. Dar cercetările despre imaginația mentală dirijată arată că în psihologia sportului există numeroase cercetări despre efectele meditației, ale imaginației mentale și ale concentrării asupra performanței și percepției efortului. Pentru mine însă, această legătură nu a început într-un studiu și nici nu a avut nevoie de o confirmare științifică. Am descoperit-o prin propriul corp.

În anii în care practicam ciclism de anduranță la un nivel ridicat și participam la maratoane de lungă durată, meditația, relaxarea mentală și imaginația au devenit parte din felul meu de a trece prin efort. Când corpul ajungea aproape de limite, îmi retrăgeam atenția din durere și oboseală și o conduceam spre interior. Respirația, imaginile mentale și lumina pe care o vizualizam mă ajutau să relaxez corpul în timp ce continuam să pedalez.

Am trăit această experiență de nenumărate ori. De aceea, nu caut în cercetările altora dovada că meditația a funcționat pentru mine. Propria experiență mi-a confirmat puterea ei în orele lungi de efort, atunci când diferența dintre a continua și a renunța nu era numai o problemă de forță musculară, era felul în care mintea întâmpina oboseala.

Această experiență a intrat, firesc, și în literatura mea. În ultima parte a romanului ”Uitată printre străini”, psihologia sportului și meditația din timpul maratoanelor de ciclism devin parte din poveste. Acolo am încercat să surprind nu doar rezistența fizică, dar mai ales ceea ce se petrece în interiorul omului atunci când corpul spune că nu mai poate, când mintea caută cu disperare încă o resursă pentru a continua.

Poate tocmai de aceea mă fascinează astăzi ceea ce știința descoperă despre relația dintre minte și corp. Nu caut în cercetare o validare a ceea ce am trăit. Caut mai degrabă să înțeleg mai mult din acest proces fascinant dintre minte și corp.

Corpul viu chiar emite lumină

Celulele vii sunt asociate cu un fenomen fizic numit ultra-weak photon emission — UPE, sau emisie ultra-slabă de fotoni. Nu este aura despre care vorbesc unele tradiții spirituale și nici o lumină pe care ochiul uman o poate vedea. Intensitatea este extrem de mică și sunt necesare instrumente foarte sensibile pentru a o detecta. Dar fenomenul există.

Am rămas mult timp cu această idee. În timp ce eu îmi imaginam lumină în interiorul corpului, fără să știu nimic despre aceste cercetări, corpul viu participa, la o scară complet diferită, la procese care chiar implică emisia unor cantități infime de lumină.

Cele două lucruri nu sunt același fenomen. Știința nu a demonstrat că lumina vizualizată în meditație este legată de fotonii emiși de celule. Nu avem dovezi că imaginându-ne lumină putem dirija acești fotoni prin corp sau că ei reprezintă o energie spirituală vindecătoare.

Și totuși, coincidența de limbaj mă fascinează. Una este lumina experienței mele interioare. Cealaltă este lumina detectată de instrumentele laboratorului. Între ele rămâne un spațiu pe care nu vreau să-l umplu cu certitudini pe care știința nu le are. Prefer să-l păstrez ca întrebare.

Ce spun celulele?

În ultimele decenii au existat ipoteze mult mai îndrăznețe despre acești fotoni. Fizicianul Fritz-Albert Popp a devenit cunoscut pentru cercetările și teoriile sale privind „biofotonii” și posibilitatea ca lumina extrem de slabă a organismelor să aibă un rol mai profund în organizarea biologică.

Subiectul continuă să fie cercetat. Unele lucrări recente explorează posibilitatea ca emisiile fotonice să conțină informație despre starea celulelor sau să participe la procese de comunicare biologică. Dar aici este importantă granița dintre ceea ce știm și ceea ce presupunem.

O imagine mult mai veche decât laboratorul

Lumina interioară nu s-a născut însă în laboratoarele moderne. Cu mult înainte să putem măsura fotoni individuali, tradițiile contemplative foloseau lumina ca simbol al clarității, trezirii și transformării interioare.

În budism, meditația ne învață să observăm experiența fără să ne identificăm permanent cu fiecare gând care apare. Alte tradiții contemplative vorbesc despre iluminare, claritate și prezență. În limbajul spiritual al omenirii, lumina apare iar și iar atunci când încercăm să descriem ceva greu de prins în cuvinte.

Nu cred că trebuie să spunem că oamenii care meditau cu secole în urmă „descoperiseră biofotonii”. Ar însemna să confundăm poezia experienței cu fizica. Dar mă fascinează faptul că omul a ales intuitiv lumina pentru a exprima claritatea interioară cu mult înainte de a descoperi că materia vie poate, într-un sens complet diferit și măsurabil, să emită fotoni.

Conștiința, între certitudine și mister

Aici mă întorc și la ideile lui Federico Faggin. Fizician și pionier al microprocesorului, Faggin susține astăzi o teorie a conștiinței radical diferită de materialismul clasic. În perspectiva sa, conștiința nu poate fi redusă pur și simplu la calcul sau la procesarea informației de către un algoritm. Ideile sale despre natura cuantică a conștiinței și a Sinelui sunt însă teorii și interpretări filosofico-fizice. Pentru mine, valoarea lor nu constă în faptul că ar rezolva misterul conștiinței, însă în faptul că îndrăznesc să păstreze întrebarea deschisă. Ce este experiența?

De ce se poate descrie luminozitatea, dar nicio formulă nu pare să conțină experiența mea subiectivă a luminii? De ce există diferența dintre a procesa informația despre lume și a simți lumea? Aici filosofia, fizica și neuroștiința ajung încă la marginea unei întrebări mai mari. Meditația ajunge până la celulă?

Mintea și corpul nu sunt două lumi care nu comunică. Stresul, atenția, emoțiile, respirația, somnul, mișcarea și mediul nostru participă la aceeași biologie complexă.

Lumina mea rămâne lumină

Astăzi, când alerg, continui să fac ceea ce făceam înainte să cunosc toate aceste cercetări.

Respir, îmi îndrept atenția spre interior și îmi imaginez lumina. Nu pentru că aș putea demonstra că lumina imaginației mele este formată din fotonii pe care îi măsoară oamenii de știință sau pentru că aș crede că mintea mea aprinde literalmente celulele.

Dar pentru că această imagine îmi schimbă experiența corpului. Mă ajută să mă relaxez în mișcare, să mă desprind pentru câteva clipe de greutatea efortului și să simt corpul ca pe un organism viu în care se petrec, în fiecare secundă, procese de o complexitate extraordinară.

Iar acum știu ceva ce nu știam atunci când am început să practic această meditație: în materia vie există, într-adevăr, fenomene de lumină.

Sunt extrem de slabe. Nu le putem vedea cu ochiul liber. Nu știm dacă au vreun raport cu experiența conștiinței. Știința încă încearcă să înțeleagă dacă reprezintă numai consecințe ale metabolismului sau dacă unele dintre ele pot avea și alte funcții biologice.

Pentru mine, nu este nevoie să transform acest fapt într-o dovadă spirituală. Este suficient să rămân pentru o clipă în uimire. Cred că știința și contemplația nu se întâlnesc pentru a-și demonstra una alteia adevărul… se întâlnesc doar la marginea aceleiași întrebări.

Eu am ajuns acolo alergând. Cu fiecare pas, îmi imaginam lumină. Iar mult mai târziu am aflat că, în tăcerea invizibilă a materiei vii, există și o lumină pe care nu trebuie să mi-o imaginez pentru ca ea să existe.

Anișoara Laura Mustețiu este o scriitoare română, născută în Timișoara, a trăit 24 de ani în Germania și este stabilită din anul 2014 în Sydney. Scrie proză inspirată din întâmplări reale, romane de dragoste și de reflecție despre identitate, reziliență, dezvoltare personală și sensul vieții. Cu lucrări publicate în limba română, engleză, italiană și germană, îmbină literatura cu reflecții inspirate din psihologie, neuroștiință și filozofie. În calitate de scriitoare, editor‑șef al revistei Emoții și Lumină, redactor de radio, fondatoare a Clubului Româno‑Australian de Carte și participantă activă, pe scenă, la evenimentele culturale româno‑australiene din ultimii zece ani, contribuie la promovarea literaturii române pe plan internațional și la consolidarea dialogului intercultural. Cărțile ei, publicate în patru limbi, sunt disponibile în unele dintre cele mai prestigioase librării din lume — precum Harvard Book Store, Barnes & Noble sau librăria regală Hatchards din Londra — și pot fi găsite în majoritatea marilor orașe internaționale.