Ce pierdem încercând să părem mereu siguri?

Uneori, drumul începe chiar acolo unde se termină certitudinile

Nesiguranța nu a avut niciodată, pentru mine, o reputație prea bună. Mult timp am simțit că trebuie ascunsă, combătută, vindecată. Am petrecut ani întregi înșelându-mă cu un zâmbet strâns, cu o mână care nu tremura când ridica paharul, cu o voce care nu se frângea la mijlocul propoziției. Am alungat-o din ochi, am îngropat-o sub liste de realizări, am presat-o ca pe o rană care trebuia să se închidă. Am citit și m-am antrenat să devin mai sigură pe mine, să nu mă mai îndoiesc, să intru într-o încăpere fără ezitare și să știu exact cine sunt, ce vreau și încotro merg.

Am simțit adesea că societatea modernă nu este îngăduitoare cu nesiguranța. Aproape că plătim pentru fiecare tremur pe care îl lăsăm să se vadă. O privire încordată la un interviu, o mână care tremură ușor când trebuie să semnezi ceva important, o privire care se ferește de ochi prea curioși, roșeața de pe chip când crezi că ai spus ceva greșit — toate acestea sunt adeseori tratate ca erori de sistem, defecte care trebuie corectate, nu ca manifestări naturale ale ființei umane. În clipa în care cineva ezită, își pierde pentru o secundă vocea sigură sau lasă să se întrevadă îndoiala, există riscul ca ceilalți să privească acel moment ca pe o fisură în valoarea lui și nu ca pe ceva firesc și omenesc. Ca și cum o secundă de nesiguranță ar putea șterge experiența, inteligența, curajul sau tot ceea ce acel om a construit până atunci. Am impresia că am ajuns să prețuim atât de mult imaginea siguranței, încât uneori crucificăm tocmai ceea ce ne face umani: ezitarea, întrebarea, acel mic tremur interior care spune nu știu încă. Și poate că, luptând atât de înverșunat împotriva nesiguranței, nu facem decât să-i ridicăm și mai mult volumul.

Dar, în timp, am început să mă întreb dacă nu cumva am înțeles greșit acea senzație stranie pe care o numim Nesiguranță. Dacă ea nu a venit neapărat să mă împiedice, a venit doar să-mi spună ceva?

Am observat că, de fiecare dată când apare o senzație neplăcută, primul meu impuls este să vreau să scap de ea. Să o liniștesc, să o explic, să o alung. Mai rar m-am oprit să mă întreb de ce a venit. Ce a observat înaintea mea? Ce știe despre mine? Spre ce încearcă să-mi îndrepte atenția?

În ultimul timp am început să privesc nesiguranța altfel: ca pe un prieten. Nu un prieten căruia trebuie să-i dau dreptate de fiecare dată sau să-i permit să-mi conducă viața. Doar acel prieten care, din când în când, îmi atinge ușor umărul și îmi spune:

Privește aici. Este ceva ce încă nu cunoști.

Când apare nesiguranța

Am observat că nesiguranța apare adesea tocmai acolo unde există ceva important pentru mine. O carte pe care vreau să o public, când urc pe scenă și vorbesc în public, un drum pe care nu am mai mers, o conversație dificilă, o schimbare, o posibilitate.

Și aici am găsit interesant faptul că neuroștiința nu privește starea de incertitudine ca pe ceva care ar trebui să evităm. Creierul încearcă permanent să estimeze ceea ce știe și ceea ce nu știe, iar cercetările arată că incertitudinea antrenează puterea de adaptare și ne împinge spre un tărâm nou cu informații și cu proaspete lecții de viață.

Dar faptul că nu știu nu este întotdeauna un gol care trebuie umplut imediat. Este și ceva care mă pune în mișcare. Când nu știu, caut, întreb, învăț, explorez. Și atunci nesiguranța nu mai este, pentru mine, doar acel loc în care îmi tremură puțin picioarele. Uneori poate fi chiar locul din care începe un nou drum, pe care pășesc cu atenție și curiozitate.

Poate că de aceea am scris și romanul Uitată printre străini, povestea unei tinere care ajunge într-o lume nouă, fără să știe încă ce o așteaptă. Nesiguranța îi însoțește pașii, dar nu îi hotărăște drumul.

Dar cât de tare vorbește?

Aici apare pentru mine o distincție importantă. Nu cred că orice nesiguranță este benefică. Există o nesiguranță care șoptește și una care strigă.

Cea care șoptește poate spune: Fii atentă. Mai privește o dată. Pregătește-te. Întreabă. Aici ai ceva de învățat.

Dar atunci când volumul ei devine prea puternic, poate acoperi celelalte voci: experiența, rațiunea, intuiția, curajul, claritatea.

Cred că problema nu este, atunci, existența nesiguranței, este volumul la care o lăsăm să vorbească. Nu vreau neapărat să închid vocea. Vreau să pot auzi ceea ce spune fără ca ea să acopere întreaga încăpere.

Mi-a rămas în minte ceva spus într-un interviu de Novak Djokovic, omul care a ajuns la unul dintre cele mai înalte niveluri ale sportului mondial. Mi se pare extraordinar. El nu spune: Am ajuns atât de bun încât nu mai am îndoieli. Spune, în esență: Ele vin. Important este ce relație am cu ele și cât timp rămân cu mine.

Capacitatea de a reveni la propriul centru, chiar și în prezența nesiguranței, este o adevărată artă. E ca și cum ai încerca să te ridici în picioare pe o barcă, pe marea agitată: picioarele îți tremură, dar tu știi exact unde este fundul luntrii sub tine și cum să-ți miști centrul de greutate pentru a găsi echilibrul.

Între teama de a nu ști și libertatea de a descoperi

O idee mult mai veche decât psihologia modernă, filosoful și autorul indian Jiddu Krishnamurti spunea în 1950 că “nesiguranța este importantă în creativitate. ”

Mi-a plăcut această idee. Dacă sunt absolut sigură de ceea ce știu, de ceea ce sunt și de ceea ce trebuie să fie lumea, ce mai caut? Ce mai întreb? Ce mai descopăr?

Într-o altă discuție, Krishnamurti descria tocmai mintea care poate spune „Sunt nesigur” și apoi poate privi, căuta, observa și pune întrebări.

În această lumină, nesiguranța nu mai este opusul inteligenței. Uneori poate fi continuarea ei.

Să rămâi puțin în necunoscut

Și tradițiile contemplative au privit de mult această nevoie omenească de certitudine.

În învățăturile budiste ale călugăriței Pemei Chödrön apare o idee care îmi place: în loc să fugim permanent de disconfort și necunoscut, putem învăța să rămânem puțin acolo. În nesiguranță învățăm să ne relaxăm în mijlocul haosului. Nu spune să adorăm nesiguranța, nici să ne lăsăm paralizați de ea. Ne invită doar să putem sta lângă ea. Când apare fiorul rece al necunoscutului, în loc să ne încordăm și să fugim, putem încerca să respirăm o dată, profund, exact acolo unde ne doare. Să simțim podeaua sub picioare și să nu mai alergăm imediat să aprindem toate luminile. Să stăm în beznă cu ea câteva clipe, până când ochii încep să distingă conturul lucrurilor.

Bhagavad Gita, un vechi text indian scris pe foi de palmier, oferă o imagine simplă și profundă: un om poate să arunce sămânța în pământ, să o ude și să aibă grijă de ea, dar nu poate să poruncească soarelui să o răsadă sau ploii să cadă. Avem putere asupra propriei acțiuni, nu asupra rezultatelor ei.

Poate că o parte din nesiguranță vine tocmai din această realitate simplă: nu putem primi garanția rezultatului înainte de a începe drumul. Și totuși mergem.

Prietena pe care încercam să o alung

Mă întreb uneori dacă omul modern nu și-a mărit singur volumul nesiguranței. Trăim înconjurați de oglinzi care ne arată neîncetat ce ne lipsește, ce am făcut greșit, unde nu am ajuns încă și cum ar trebui să arătăm. Nu este rău să ne vedem greșelile — avem nevoie de ele pentru a crește. Dar ce se întâmplă când o viață întreagă ni se arată mai ales greșeala și mult mai rar ceea ce am făcut bine? Mă gândesc uneori la bunicii mei și la acea siguranță simplă pe care o observam la oamenii din lumea lor. Nu știu dacă satul îi făcea mai siguri. Poate doar aveau mai puține oglinzi care să le spună, în fiecare oră, cine ar fi trebuit să fie. Astăzi purtăm acele oglinzi chiar și în buzunar.

Încep să mă întreb dacă nu cumva am petrecut prea mult timp încercând să eliminăm ceva care aparține profund experienței umane.

Cum ar arăta un om complet lipsit de nesiguranță? Poate că nu ar fi omul ideal pe care ni-l imaginăm. Poate că ar semăna puțin cu un robot: întotdeauna sigur, întotdeauna calculat, fără ezitare, fără vulnerabilitatea întrebării, fără acel moment atât de omenesc în care spune: ”Nu știu… Mi-e teamă…”

Eu nu mai vreau să-i cer nesiguranței să plece. Vreau să-i ofer un scaun. Nu capul mesei, doar un scaun. Să stea acolo și, când are ceva de spus, să o ascult.

Mă avertizează, îmi arată o rană, îmi spune că trebuie să mai învăț ceva. Sau poate, uneori, îmi arată pur și simplu că am ajuns la marginea a ceea ce cunosc. Iar dincolo de acea margine poate începe ceva nou.

Nu cred că ar trebui să devin atât de sigură încât nesiguranța să dispară. Doar să devin suficient de prietenă cu ea încât, atunci când apare, să pot spune: Te văd… Te ascult…. Dar hai să mergem mai departe împreună.

Anișoara Laura Mustețiu este o scriitoare română, născută în Timișoara, a trăit 24 de ani în Germania și este stabilită din anul 2014 în Sydney. Scrie proză inspirată din întâmplări reale, romane de dragoste și de reflecție despre identitate, reziliență, dezvoltare personală și sensul vieții. Cu lucrări publicate în limba română, engleză, italiană și germană, îmbină literatura cu reflecții inspirate din psihologie, neuroștiință și filozofie. În calitate de scriitoare, editor‑șef al revistei Emoții și Lumină, redactor de radio, fondatoare a Clubului Româno‑Australian de Carte și participantă activă, pe scenă, la evenimentele culturale româno‑australiene din ultimii zece ani, contribuie la promovarea literaturii române pe plan internațional și la consolidarea dialogului intercultural. Cărțile ei, publicate în patru limbi, sunt disponibile în unele dintre cele mai prestigioase librării din lume — precum Harvard Book Store, Barnes & Noble sau librăria regală Hatchards din Londra — și pot fi găsite în majoritatea marilor orașe internaționale.

Photo: by Kieran MacAuliffe, Pixabay